frumusețea uitată a filmelor mute

În ultima săptămână am văzut patru filme mute: Der müde Tod de Fritz Lang (tradus „Destiny” în engleză), Faust (de F.W. Murnau), The big parade (King Vidor) și Metropolis (de același Fritz Lang, revăzut). A fost o experiență instructivă, deosebită, care mi-a readus în atenție un gen de filme aproape uitat, cu parfum de jazz și ani ‘20. În afară de „The big parade”, toate celelalte aparțin expresionismului german, unul dintre cele mai originale și interesante curente artistice ale secolului XX, insuficient cunoscut. Sunt filme vechi, chiar foarte vechi – 1921, în cazul primului – iar aducerea lor în discuție astăzi poate fi privită cu mirare, dacă nu chiar cu amuzament, de către cinefilii moderni, prea puțin obișnuiți cu astfel de filme…

Dar s-ar înșela. Sunt filme destul de lente, care necesită răbdare și atenție, nefiind tipul de „popcorn movies” la care te uiti doar ca să te relaxezi. În același timp, sunt filme de o frumusețe stranie, deosebită, străină de noi, oamenii zgomotului, oamenii actuali, grăbiți și cu tot mai puțină răbdare. Aparent paradoxal, filmele mute reușesc uneori să transmită mai multă emoție decât filmele „clasice”, vorbite. Este oarecum de înțeles, actorii puteau face uz doar de gestică, mimică și propria expresivitate pentru a transmite trăiri și emoții complexe, lipsiți fiind de avantajul cuvintelor (cu excepția explicațiilor și dialogurilor inserate, destul de puține, de altfel). Erau astfel nevoiți să se folosească de „instrumentarul” limitat avut la dispoziție, iar rezultatele pot fi surprinzătoare și interesante. Adesea, după intervale considerabile de „muțenie”, îți dai seama că înțelegi întreaga acțiune fără cuvinte, doar din interpretare și internalizare.

De aceea un efect neașteptat, dar binevenit, al filmelor fără sunet, este acela că abia după ce vedem un film mut ne dăm seama cât de puțină nevoie avem uneori de cuvinte și cât de mare este tentația și condiționarea (socială și personală) în folosirea lor fără măsură. Cuvântul „comunicare” este pe buzele tututor, ceea nu înseamnă că știm să comunicăm mai bine decât o făceau oamenii de acum 80-90 de ani. Desigur, vorbim, vorbim chiar mult, dar știm tot mai puțin să ascultăm și să tăcem. Tocmai de aceea o „terapie” cu filme mute este utilă, din când în când.

S-ar putea să-ți placă și: